Iubind torential (III)

**

Ioana şi Paul erau iubiti mai mult. De timp, de viaţă.

Poate că era o compensaţie şi destinul avea să le croiască cea mai frumoasă poveste tocmai pentru că noi nu am fost mereu fericiţi.

Dragostea noastră a trecut prin multe vămi şi nu de puţine ori am păşit separat prin ele, abia la sfârşit întâlnindu-ne.

Tudor mi-a spus că s-a îndrăgostit de zâmbetul meu şi tocmai de aceea încercam să nu mi-l pierd atunci când încercările ne zdrobeau oaza de linişte a iubirii noastre.

Recunosc că am căzut în îndoială ori de câte ori m-am trezit în mâinile reci ale singurătăţii. Ştiam că dragostea adevărată nu este un miraj, însă când două suflete nu ştiu să îngrijească rănile iubirii ea se îneacă în convulsii de dor neîmpărtăşit.

Iar noi am îmbrăcat de multe ori haina fericirii fără a o simţi cu adevărat. Ne-am rătăcit în vise dispersate aşteptând unul de la celălalt sacrificiu şi renunţare. Renunţare la idealuri care ne-ar fi destrămat drumul comun.

Nu ştiu cine a făcut mai multe compromisuri şi nici nu mi-am propus să aflu însă e cert că am revenit pe linia de plutire doar când am acceptat că avem o dragoste în oglindă. Invers proporţională cu poveştile minunate de iubire ale oamenilor de lângă noi.

Am trăit unul în osătura celuilalt şi de aceea ne zvârcoleam de durere de fiecare dată când unul dintre noi trebuia să plece.

Imagine

Iubind torential

– Te iubesc!

Vocea lui şoptită îmi ordona simţirile a mia oară cu aceste cuvinte. Am zâmbit şi i-am strâns degetele într-ale mele. Mi-am aşezat capul pe umărul său şi am privit împreună spre fericirea celor care îşi uneau destinele în acel moment.

Ei dansau valsul pentru care repetaseră zi şi noapte şi pe care puteam să jur că Ioana nu îl va termina din cauza pantofilor. A vrut neapărat nişte tocuri de doisprezece pentru că Paul e foarte înalt. Însă nimeni nu le-a observat coregrafia căci niciun detaliu nu putea orbi armonia dintre ei şi bucuria cu care executau dansul.

Valsul s-a sfârşit cu un sărut lung şi prevestitor al anilor mulţi şi frumoşi ce aveau să îi petreacă împreună.

Încă aplaudând proaspătul cuplu, priveam subtil spre el, bărbatul meu. Aveam nevoie să îmi confirm că e împlinit. Că ochii lui de acel verde crud după care m-am topit toată viaţa admiră şi se bucură că fiul său s-a însurat.

– Cât de bine le stă impreună, nu-i aşa? – rosteşte într-un glas vioi şi totodată emoţionat Elisabeta – hai să ciocnim pentru ei, acum suntem cuscri, Tudor!

– Paul şi-a dat seama că nu mai găseşte o fată ca Ioana a mea, de asta s-au luat aşa de tinerei. Adaugă ea, încercând să înoade o discuţie cu Tudor.

– Ştii, de asta se spune că dragostea nu ţine cont de vârstă, distanţă sau alte detalii, îi răspunde el, ciocnind paharul de şampanie.

– Alma, îl răpesc puţin pe Tudor, să facem un dans ca între cuscri. Să nu te superi!

– Sigur, mergeţi ! Aprob sărutându-l scurt în colţul gurii.

Ioana şi Paul nu se dezlipeau unul de celălalt. Paul era copia fidelă a lui Tudor, singura diferenţă fiind cei douăzeci de ani dintre ei care îl făceau pe iubitul meu să îi fie tată.

A cerut-o în căsătorie după doi ani de relaţie. Se cunoşteau de mici copii dar el era destul de timid ca să îndrăznească ceva mai mult cu ea până la optsprezece ani, când a sărutat-o prima oară.

Îmi plăcea să îi privesc cum cresc împreună şi iubirea lor odată cu ei. Şi mai ales eram fericită să ştiu că Paul are darul de a iubi, la fel ca tatăl său şi că simte nevoia, atât de devreme, să îşi împartă visele cu prima şi singura femeie din viaţa lui.
**

Oamenii iubesc diferit.

Am întâlnit oameni care iubesc platonic, oameni care iubesc doar iubirea ce le-o poartă celălalt, oameni care iubesc distructiv ,obsesiv şi oameni care iubesc infinit de mult, până nu le mai încape iubirea în suflet. Toţi cunosc acest sentiment, însă fiecare îl pliază în funcţie de forma inimii.

Eu sunt una dintre cele care cred în iubirea nestăvilită.

Iubesc nu mai mult decât o merită bărbatul meu, nu mai mult decât mă iubește și el ci mai mult decât îmi încape în suflet.
Nu de puține ori am avut sentimentul de a nu ști ce să mai fac cu dragostea, de a simți că izvorăște din mine un amalgam de trăiri divine pe care le dăruiesc în toată goliciunea lor inimii mele pereche dar că dăruindu-i-le, ele se multiplică și îmi rămân în suflet înmiite.

DSC02363

Pericol de superficialitate

A plecat cu avionul său privat.

A făcut escală în orașul Îndreaptăţigreşelile , a curățat câteva străzi de pe bulevardele cele mai pustii (îi era rușine să le curețe pe cele din locurile populate, ca nu cumva să i se pună o etichetă) și apoi a revenit la statutul său de aristocrat.

Cu ani în urmă şi-a propus să nu se mai întoarcă în locurile din care a plecat.

S-a gândit că decât să își păstreze întipărită în minte imaginea unui drum plin de noroi și mocirlă din care s-a ridicat, mai bine să renunțe la anii de tinerețe, să se prefacă că nu i-a avut niciodată, să pretindă că s-a născut la 30 de ani.

Culmea era că toată lumea l-a crezut.

Avea fler, charismă, putea manipula ușor orice și pe oricine, cum la fel de ușor făcea abstracție de prejudecăți. Se preta la orice pentru a ajunge pe cele mai înalte culmi.

Că tot veni vorba, chiar a ajuns pe muntele Adevărului, cel mai înalt pe care l-a urcat vreodată.

Acolo a fost nevoit să recunoască câte pietre i-au atârnat în bocanci și i-au îngreunat drumul către vârf.

Desigur, a recunoscut  doar amenințat de abisul prăpastiei care îi limita megalomania.

Nu a schițat niciun gest de căință când a avut acel moment de confesiune în față eului său.
Se simțea deasupra tuturor, chiar și deasupra orgoliului său, care țipa în ecou că el e triumfătorul.

Gustase din toate plăcerile vieții, simțea că niciodată nu își va pierde libertățile.

Știa că e căutat de Poliția Moralității, și chiar îl incita acest lucru, îl lua ca pe un joc din care mereu ieșea învingător, și de care la un moment dat chiar se plictisise.

Îi plăcea să se afișeze în grupuri de oameni inferiori lui, să le vorbească despre iahturile cu care a traversat două dintre Oceanele Disprețului, și să creeze mirare și adulație împrejurul său.

Când i se vorbea despre sărăcie schița un zâmbet ironic și afirma clar și răspicat în orice context că cei săraci sunt cei slabi, care nu sunt în stare să își creeze un drum încununat de succese.

Spunea cu încântare că nu a fost nevoit să cunoască mila, tristețea, supărarea sau eșecul.

Se îngrijea doar de setea de avuție și încerca să uite că la fiecare sfârșit de săptămână urma să își ispășească pedeapsa de a curăța șoselele orașului Indreaptatigreselile.

Pedeapsa a primit-o în urma intenției de fura fericirea altora.

Acum o execută și se bucură de mizeria luxoasă în care se află.

 

Image

Memento – Pablo Neruda

„Moare câte puțin
cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb
și punctele pe „i”
în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă
și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin
cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață
să nu asculte sfaturile „responsabile”.

Moare câte puțin
cine-și distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puțin
cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs și
cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți asta în
fiecare zi..”

Image