Iubind torential (XXV)

Momentul plecării luase o formă reală, până acum fiind proiectat abstract în conştiinţa mea şi a lui.

I-am făcut bagajele netezindu-i cămăşile în care avea să îşi aşeze atât de multe zile sufletul singur. Apropierea orei 21 îmi pulsa lacrimi în ochi.

Deveneam una dintre acele femei care crede în sentimente peregrinate peste munţi.

Aş fi vrut să pun şi ceva din mine în valiza bătătorită până acum doar de drumurile în doi…

– Alma, noi vom exista mereu… mi-a rostit din vocea dar şi ochii stingheriţi deja de dor.

– Mai bine nu mai zi nimic. Ba da. Adu-mi aminte ce vreau de la tine.

– Să am grijă de mine căci aşa am grijă şi de tine.

– Şi să nu fumezi, oricât de stresat ai fi. Chiar dacă nu sunt acolo să îţi stric ţigările şi să scriu mesaje pe ele, încearcă să te laşi.

– Şi tu nu îl lăsa pe Pufi pe pervaz, nu vreau să descoperim că nu are nouă vieţi. Şi nu plânge. Nu sta în casă. Şi scrie-mi. Scrie-mi mult, iubito!

 

Dorul amărui mi-a intrat în casă odată cu această plecare. Am rămas în pragul uşii privindu-i paşii, nesătulă încă de îmbrăţişarea sa.

M- am întors în patul nostru şi m-am învelit în parfumul din tricoul lui. Am trimis toate gândurile bune către el…

Dar soneria a anunţat strident sosirea cuiva.  Mă îmbrac în tricoul său mototolit şi deschid buimacă uşa.

 

Mama lui Paul era în faţa casei…