Bunicii

 

Când mi-e dor de linişte, aleg drumul casei lor. La ei parcă timpul stă în loc. Ceasul ticăie prelung iar mirosul dulce-acrişor de mere coapte îmi confirmă că cineva mă aşteaptă. Femeia scundă, cărunţită, cu mâinile de aur. Bunica. Oglinda bătrâneţilor mele.

Ea şi bunicul îmi sunt licărirea de pace îmbrăcată în veşmintele tradiţiei.

Lor nu trebuie să le împărtăşesc ce gadgeturi mi-am achiziţionat în ultimul timp ca să le pese de mine. Ei mă îmbrăţişează strâns atunci când mă înec în supărări şi îmi amintesc că familia e de nelepădat. În vreme de necaz primesc de la ei vorbe calde învelite în pilde.

Ei îmi aduc aminte ce sunt eu cu adevărat. Nu mă pot ascunde în faţa lor. Căci privindu-i în ochi nu am cum să nu mă întorc la origini.

Ea îmi împleteşte ploverele în care niciodată nu mi-e frig.
El mă întreabă mereu unde vreau să îmi duc viaţa.

Într-o zi voi deveni prelungirea lor către posteritate. Şi ştiu că asta e cea mai mare recunoştinţă pe care pot să le-o ofer.

 

Imagine

Anunțuri

Un gând despre „Bunicii

  1. Simt la fel. Tin minte cand mergeam spre gradinita si culegeam de pe jos castanele, in timp ce bunicu ma tinea de mana. Cum bunica imi facea sandwich-ul cu branzica Hochland. Cum uram cojile de painica.
    Asa e, lor le pasa de tine, cum esti, ce ai pe suflet. Ma uit la ei si imi amintesc cat de simpla sunt. Cat de simpla e viata. Si ii iubesc tot mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s