Iubind torential. Anuntul

Nu mai aveam nimic. Decât camera de hotel. La recepţie ne aşteptau o mulţime de oameni apropiaţi care voiau să afle de el, de noi şi de ce i-am chemat acolo. Şi acelaşi lucru începusem să mă întreb şi eu. De ce i-am chemat? Parcă odată, pentru noi conta doar legământul în care ne împletisem sufetele. Viaţa noastră în doi, casa noastră în doi. Doar doi.

Acum de ce aveam nevoie să le dăm de ştire şi lor de iubirea noastră?

În raţiunea târzie a nopţii trecute judecasem că trebuie să ne rupem de coconul în care mult timp ne-am adăpostit. Dragostea crescuse şi acum putea să ne plimbe de mână prin lume. Puteam să simţim, în sfârşit cum e cu fericirea mărturisită şi cum îţi cântă un prieten împlinirea.

Am dorit să spunem tuturor că suntem fericiţi.

Toate gândurile acestea le purtasem în mine de la începutul zilei. Acum era ora nouăsprezece şi în zece minute trebuia să ieşim. Tudor îşi încheia manşetele cămăşii îngânând o melodie ştiută numai de el. Eu îl priveam, neclintită, de pe pat. Aveam tocurile în picioare şi costumul deux-pieces. Nu am ales rochia. Voiam linii drepte şi pe plan vestimentar, dintr-un soi ciudat de sentiment de verticalitate.

M-a privit şi el. Îmi zâmbea ca unei muze pe care ar fi ţinut-o alături doar pentru inspiraţie.

Eu aş fi vrut să renunţăm la oamenii de jos. Deja se auzeau clinchete de pahare şi râsete. Nu cred că i-ar fi deranjat prea mult lipsa noastră.

– Tudor, să rămânem aşa. Ca până acum.

– Ţi-e frică?

– Nu toţi se vor bucura…

– Ştiam asta încă de când am decis. Mergem şi le spunem, dacă eşti de acord.

– Nu vreau să se schimbe ceva.

– Alma, nu se va schimba nimic. Uite cum facem: coborâm pentru o clipă şi facem anunţul. Apoi ne întoarcem aici. Şi rămânem tot doi. Ca întotdeauna.

Imagine

Anunțuri

Iubind torential (XXIV)

Deşi timpul ne transformă chipurile, ne intrigă vieţile, ne încurcă dorinţele..  noi tot ne amestecăm în el.

Îi  temperăm răzvrătirile şi ne apărăm codul genetic de urmele lui.

Ne împotrivim când vrea să ne treacă pragul anilor mai repede decât convenisem, şi îi cerem extra-clipe când nu ne mulţumeşte sfârşitul unei zile sau al unei poveşti.

(…)

Anii ce i-au atins chipul m-au adus pe mine în sufletul său. Rătăcirile şi incertitudinile care i-au brăzdat Cerul de atâtea ori acum aveau să dispară.

Dar până să îmi sădească rădăcini de dragoste în suflet, a avut nevoie de timp.

Când l-am privit întâia oară era învelit în povestiri. Ochi clevetitori şi voci încruntate ţeseau curajoase istorisiri despre viaţa sa niciunde expusă până atunci.

Dar nimeni nu ar fi putut şti ce a existat doar între pereţii unui destin.

Tot timpul a fost cel care mi-a tapetat în minte adevărul bărbatului iubit.

Şi multe clipe fugite din matca lor şi-au regăsit rostul abia când am început să existăm noi.

Însă până atunci a trebuit să ne scuturăm vieţile de imprudenţă.

Căci odată ce ne începusem dragostea, sângele nostru fiert de iubire năvălea pe un drum necunoscut…

Imagine

Iubind torential (XXIII)

– Alma, ce ai făcut?

M-au înţepat în coaste aceste cuvinte. Vocea lui gravă mi-a trezit raţiunea şi abia atunci am realizat ce se întâmplase.

Culpabilitatea atârnă mai greu decât plumbul. O simţeam acum pe pielea mea. Îmi presa toate oasele şi îmi făcea tâmplele să zvâcnească.

– Iartă-mă!

Am articulat vinovat, fiind conştientă că părerea mea de rău şi nici măcar o implorare a iertării şi primirea acesteia nu ar putea reconstrui tot ce am dăruit instinctului.

Mereu i-am spus iubitului meu că e avantajat. De vârstă, de experienţa care i-a fost călăuză în luarea deciziilor.

Eu hotărâsem să vând casa noastră albă şi plină de amintiri. Renunţam la ceea ce îmi adusese cea mai mare fericire, dintr-un capriciu.

Însă nu am vrut niciun moment să plec de acolo sau să nu îmi mai împart viaţa cu marea dragoste.

Ambiţia mea nebună m-a găsit vulnerabilă şi m-a împins în prăpastie.

Vroiam să vadă că şi dacă sunt locuită de el în toate celulele mele, pot oricând să îl gonesc din mine.

Dar ori de câte ori l-am alungat, el de fapt a rămas.

Când greşea, se oferea să îmi rămână în suflet ca samaritean.  Îmi dovedea că poate habita acolo spălându-mi ferestrele sufletului ca să văd mai bine spre viitor, fără a cere nimic în schimb.

Nu întotdeauna am  înţeles dragostea lui. Uneori mi-o livra inertă şi nu puteam decât să o privesc. Alteori o găseam brodată în dantele fine şi parfum permanentizat în trup.

Mulţi ani am răscolit iubirea aceasta, încercând să găsesc în ea un şablon. Acea mare dragoste din pelicule care nu şchiopăta niciodată  şi care îi împlinea pe cei doi, unindu-i pentru totdeauna.

Dar căutând atât de departe, mă îndepărtam de realitate şi primeam în schimb miraje şi vise dispersate.

Fericirea mea stătea şi în defectele lui.

Şi acum el trebuia să repare o greşeală a mea. Nu reuşisem încă să scap de instincte. Mă întorceam la ele de fiecare dată când construiam punţi din impulsuri.

(…)

Iubirea merită acceptată în orice formă a ei: rotundă dar alterată de rutină, nemărginită dar mlăştinoasă, tocită dar liniştită.

Nu există formă de iubire perfectă, iar dacă ne vom încăpăţâna să o căutăm, ne va muri cea autentică, pe care celălalt o nutreşte pentru noi.

SANY 843

Iubind torential (XXII)

Zorii zilei abia îmi cuprindeau surâsul.

Era din nou aici.

În patul nostru din care fusese alungat de blestematul timp.

…încă nu se trezise dar chiar şi aşa, puteam să îmi afund privirea în el a mia oară. Sternul lui îmi încălzea pieptul povestindu-mi de toate momentele când m-a apărat chiar şi de mine însămi.

*

După toţi aceşti ani.. trupul şi sufletul meu încă mai respirau în el. Cu cât acele greşeli îmi treceau pragul minţii pătrunzând în raţiune, cu atât săraca inimă devenea mai  aptă în a apăra iubirea vinovată.

Vinovată de plăcerea în care ne abandonam fiinţele atunci când realitatea nu ne oferea decât furtuni.

Vinovată de secătuirea oamenilor-mănunchi care nu aveau libertatea de a pleca din vieţile noastre.

Imagine